este aceea care asociază expresia voluptăţii cu a durerii. TUDOR VIANU
ORIZONTAL : 1) Loc de întâlnire a îndrăgostiţilor, care se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi – Acea parte a poeziei, scrise la 1 septembrie 1881, în care autorul îşi imaginează o dragoste ideală. 2) Iubirea ideală a castelanei şi cavalerului este situată într-o natură feerică, unde numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii, / Domnitoare peste… , oaspeţi liniştei aceste – Din cugetarea: Vecinic este numai… : … este Demiurg (neart.) – Trezindu-se după un vis romantic, poetul exclamă: Fantezie, fantezie, când suntem numai noi singuri, / Ce… mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri. 3) Ion Rotaru – Care îşi dă seama de realitatea înconjurătoare, cum e poetul văzând în iubire un instinct atât de van pus în serviciul nesătulei voinţe de a trăi. 4) Nestematele elanuri din versurile: Ce? Cînd luna se strecoară printre... , prin pustii, / Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te aţii? – Cavalerul cântă: De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă, / Ca pe coardele ghitarei răsunînd încet să... 5) Soţia legendarului lui Manole – Poezia depbutează cu: Stă castelul singuratic, oglindindu-se in... (sing.) – Râu în Algeria. 6) Privitor la ritualul romantic al dragostei de altădată: După gît să-i aşezi braţul, gură-n gură, piept la piept, / S-o întreb! numai cu ochii: „Mă iubeşti tu? Spune ... – Arbore, care cu ale sale umbra lată şi cu flori pînă-n pămînt, completează cadrul romantic al Erosului – În urnă! 7) Toma Enescu – „Sol diez” în notaţia literală – Iluzia iubirii ideale („vechiul cântec”) dispărând, imaginea dezordinei năvăleşte inăuntrul fiinţei: Altfel şuieră şi strigă, scapără şi... răsună (pl.). 8) Dragostea de azi e o convenţie banală: Aş! abia ţi-ai întins mîna, sare ivărul la uşă, / E-un congres de... i, vre un unchi, vre o mătuşa. 9) Nu simţiţi c-amorul vostru e-un... străin? Nebuni! – Tudor Arghzi – A apărea precum luna ce „se nalţ-aşa bălaie”. 10) Motiv al poeziei, cu o concluzie indubitabilă: Nu vedeţi c-acea... serv-o cauză din natură? – Sigură, precum convingerea autorului că, în societatea contemporană lui, înaltele idealuri s-au dezintegrat, lăsând loc ărocesului de desconsiderare şi denaturare a celor mai nobile valori. 11) Râu în Coasta de Fildeş – Poetul se întreabă: ... nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit? – Direcţie (abr.). 12) Capitala Greciei – A examina minuţios (fig.).
1
|
2
|
3
|
4
|
5
|
6
|
7
|
8
|
9
|
10
|
11
|
12
|
|
1
|
||||||||||||
2
|
||||||||||||
3
|
||||||||||||
4
|
||||||||||||
5
|
||||||||||||
6
|
||||||||||||
7
|
||||||||||||
8
|
||||||||||||
9
|
||||||||||||
10
|
||||||||||||
11
|
||||||||||||
12
|
Dicţionar: LAR, GIS, ODR, NSI, EIB, ROA, MEN.
Prof. Nicolae Vicolov
Solutia careului - la Scrisoarea V
ALTE CAREURI CU EMINESCU
Consultarea textului
| Sta
castelul singuratec, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se înalta în tacere dintre raristea de brazi, Dând atâta întunerec rotitorului talaz. Prin ferestrele arcate, dupa geamuri, tremur numa' Lungi perdele încretite, care scânteie ca bruma. Luna tremura pe codri, se aprinde, se mareste, Muchi de stânca, vârf de arbor, ea pe ceruri zugraveste, Iar stejarii par o straja de giganti ce-o înconjoara, Rasaritul ei pazindu-l ca pe-o tainica comoara. Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeti linistei acestei, Cu aripele întinse se mai scutura si-o taie, Când în cercuri tremurânde, când în brazde de vapaie. Papura se misca-n freamat de al undelor cutrier, Iar în iarba înflorita, somnoros suspin-un grier... E atâta vara-n aer, e atât de dulce zvonul... Singur numai cavalerul suspinând privea balconul Ce-ncarcat era de frunze, de îi spânzur' prin ostrete Roze rosie de Siras si liane-n fel de fete. Respirarea cea de ape îl îmbata, ca si sara; Peste farmecul naturii dulce-i picura ghitara: "O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa, Care pare încarcata de o pulbere-argintoasa, Te-as privi o viata-ntreaga în cununa ta de raze, Pe când mâna ta cea alba parul galben îl neteaza. Vino! Joaca-te cu mine... cu norocul meu... mi-arunca De la sânul tau cel dulce floarea vesteda de lunca, Ca pe coardele ghitarei rasunând încet sa cada... Ah! E-atât de alba noaptea, parc-ar fi cazut zapada. Ori în umbra parfumata a buduarului sa vin, Sa ma-mbete acel miros de la pânzele de in; Cupido, un paj sagalnic, va ascunde cu-a lui mâna, Vioriul glob al lampei, mladioasa mea stapâna!" Si uscat fosni matasa pe podele, între glastre, Între rozele de Siras si lianele albastre; Dintre flori copila râde si se-nclina peste gratii - Ca un chip usor de înger e-aratarea adoratei - Din balcon i-arunca-o roza si cu mâinile la gura, Pare ca îl dojeneste când sopteste cu caldura; Apoi iar dispare-nluntru... auzi pasuri ce coboara... Si iesind pe usa iute, ei s-au prins de subsuoara. Brat de brat pasesc alaturi... le sta bine laolalta, Ea frumoasa si el tânar, el înalt si ea înalta. Iar în umbra de la maluri se desface-acum la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg Si încet înainteaza în lovire de lopeti, Leganând atâta farmec si atâtea frumuseti... Luna... luna iese-ntreaga, se înalt-asa balaie Si din tarm în tarm dureaza o carare de vapaie, Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o asterne Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne; Si cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lamureste, Cu-atât valurile apei, cu-atât tarmul parca creste, Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproape Dimpreuna cu al lunei disc, stapânitor de ape. Iara tei cu umbra lata si cu flori pâna-n pamânt Înspre apa-ntunecata lin se scutura de vânt; Peste capul blond al fetei zboara florile s-o ploua... Ea se prinde de grumazu-i cu mâinutele-amândoua Si pe spate-si lasa capul: - Ma uimesti daca nu mântui... Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i! Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roaba, Când durerea ta din suflet este singura-mi podoaba. Si cu focul blând din glasu-ti tu ma dori si ma cutremuri, De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri; Visurile tale toate, ochiul tau atât de tristu-i, Cu-a lui umed-adâncime toata mintea mea o mistui... Da-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi, Caci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o sa ma mai saturi - As orbi privind într-însii... O, asculta numa-ncoace, Cum la vorba mii de valuri stau cu stelele proroace! Codrii negri aiureaza si izvoarele-i albastre Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre Si luceferii ce tremur asa reci prin negre cetini, Tot pamântul, lacul, cerul... toate, toate ni-s prietini... Ai putea sa lepezi cârma si lopetile sa lepezi, Dupa propria lor voie sa ne duca unde repezi, Caci oriunde numai ele ar dori ca sa ne poarte, Pretutindeni fericire... de-i viata, de e moarte. |
.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri, Ce ades ma porti pe lacuri si pe mare si prin crânguri! Unde ai vazut vrodata aste tari necunoscute? Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute? Azi n-ai chip în toata voia în privirea-i sa te pierzi, Cum îti vine, cum îti place pe copila s-o desmierzi, Dupa gât sa-i asezi bratul, gura-n gura, piept la piept, S-o întrebi numai cu ochii: "Ma iubesti tu? Spune drept!" As! abia ti-ai întins mâna, sare ivarul la usa, E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o matusa... Iute capul într-o parte si te uiti în jos smerit... Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit? Si ca mumii egiptene stau cu totii-n scaun tepeni, Tu cu mâinile-nclestate, mai cu degetele depeni, Mai sucesti vre o tigara, numeri fire de musteti Si-n probleme culinare te încerci a fi istet. Sunt satul de-asa viata... nu sorbind a ei pahara, Dar mizeria aceasta, proza asta e amara. Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atât de van Ce le-abate si la pasari de vreo doua ori pe an? Nu traiti voi, ci un altul va inspira - el traieste, El cu gura voastra râde, el se-ncânta, el sopteste, Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg, Vecinic este numai râul: râul este Demiurg. Nu simtiti c-amorul vostru e-un amor strain? Nebuni! Nu simtiti ca-n proaste lucruri voi vedeti numai minuni? Nu vedeti c-acea iubire serv-o cauza din natura? Ca e leagan unor viete ce seminte sunt de ura? Nu vedeti ca râsul vostru e în fiii vostri plâns, Ca-i de vina cum ca neamul Cain înca nu s-a stâns? O, teatru de papuse... zvon de vorbe omenesti, Povestesc ca papagalii mii de glume si povesti Fara ca sa le priceapa... Dupa ele un actor Sta de vorba cu el însusi, spune zeci de mii de ori Ce-a spus veacuri dupolalta, ce va spune veacuri înca, Pân' ce soarele s-o stinge în genunea cea adânca. Ce? Când luna se strecoara printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gânduri dupa ea sa te atii? Sa aluneci pe poleiul de pe ulitele ninse, Sa privesti prin lucii geamuri la luminile aprinse Si s-o vezi înconjurata de un roi de pierde-vara, Cum zâmbeste tuturora cu gândirea ei usoara? S-auzi zornetul de pinteni si fosnirile de rochii, Pe când ei sucesc musteata, iara ele fac cu ochii? Când încheie cu-o privire amoroasele-ntelegeri, Cu ridicula-ti simtire tu la poarta ei sa degeri? Patimas si îndaratnic s-o iubesti ca un copil Când ea-i rece si cu toane ca si luna lui april? Înclestând a tale brate toata mintea sa ti-o pierzi? De la crestet la picioare s-o admiri si s-o desmierzi Ca pe-o marmura de Paros sau o pânza de Corregio, Când ea-i rece si cocheta? Esti ridicul, întelege-o... Da... visam odinioara pe acea ce m-ar iubi, Când as sta pierdut pe gânduri, peste umar mi-ar privi, As simti-o ca-i aproape si ar sti c-o înteleg... Din sarmana noastra viata, am dura roman întreg... N-o mai caut... Ce sa caut? E acelasi cântec vechi, Setea linistei eterne care-mi suna în urechi; Dar organele-s sfarmate si-n strigari iregulare Vechiul cântec mai strabate cum în nopti izvorul sare. P-ici, pe colo mai strabate câte-o raza mai curata Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai si eu odata. Altfel suiera si striga, scapara si rupt rasuna, Se împing tumultuoase si salbatice pe struna, Si în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit, Aspru, rece suna cântul cel etern neispravit... Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun? Ah! organele-s sfarmate si maestrul e nebun! |
Scrisoarea IV, de Mihai Eminescu,
este o poezie care a apărut în 1881.
Prima strofă
alcătuieşte imaginea de ansamblu a unui peisaj tipic romantic în cadrul
nocturn. Primul vers impune un element al peisajului descris personificat
printr-un epitet-„stă castelul singuratic". Epitetul din structura „iar în
fundul apei clare" contribuie la realizarea unei imagini cromatice,
sugerând caracterul diafan al peisajului descris. Epitetul „se înalţă în
tăcere" susţine trăsăturile peisajului, iar inversiunea „rotitorului
talaz" creează o imagine dinamică în antiteză cu imaginea statică a castelului.
O prezenţă umană discretă este sugerată prin epitetele, personificarea si
comparaţia „Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numai / Lungi perdele
încreţite, care scânteie ca bruma". Motivul romantic al lunii este
introdus printr-o personificare şi o enumeraţie care accentuează măreţia
cadrului descris: „Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte,/Muchi de
stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte". Conjuncţia coordonatoare
adversativa „iar" marchează trecerea spre dimensiunea terestră a
peisajului refăcând simetria cu primele versuri. Comparaţia „stejarii par o
strajă de giganţi ce-o înconjoară", metafora şi comparaţia „răsăritul ei
păzindu-1 ca pe-o tainică comoară" creează o legătură între planul cosmic
şi planul terestru, ambele surprinse în dimensiunea lor amplă, maiestuoasă.
Mihai Eminescu este un înnoitor al limbajului
poetic în literatura română. în textul citat se observă la nivel
lexico-semantic asocierea unor termeni care creează sensuri neobişnuite:
„rotitorului talaz", „plutesc încet din trestii". Folosirea
substantivală a unui termen care are în mod obişnuit valoare verbală pentru a
sugera ideea de mişcare - „de al undelor cutreier"- constituie o inovaţie
la nivel gramatical al limbajului poetic.. Descrierea este un mod de expunere
prin intermediul căruia se prezintă caracteristicile unui peisaj sau ale unui
personaj. În textul citat sunt prezentate elemente ale unui cadru exterior:
castelul, lacul, brazi, luna, stânca. Preponderenţa imaginilor vizuale
obişnuite cu ajutorul epitetelor, al enumeraţiilor şi al inversiunilor -
„castelul singuratic", „apei clare", „luna tremură"- reprezintă
o altă caracteristică a descrierii care poate fi identificată în textul citat.
Solutia careului: Scrisoarea III
1
A
|
2
N
|
3
T
|
4
I
|
5
T
|
6
E
|
7
Z
|
8
A
|
10
h
|
11
A
|
12
R
|
|
2
M
|
I
|
R
|
C
|
E
|
A
|
S
|
T
|
A
|
R
|
E
|
|
C
|
I
|
O
|
P
|
S
|
T
|
I
|
I
|
N
|
T
|
||
4
S
|
I
|
M
|
E
|
S
|
F
|
E
|
N
|
O
|
|||
5
T
|
I
|
N
|
S
|
P
|
R
|
E
|
E
|
D
|
R
|
||
6
R
|
I
|
T
|
M
|
R
|
E
|
L
|
E
|
U
|
I
|
||
7
A
|
N
|
I
|
L
|
E
|
G
|
N
|
A
|
S
|
C
|
||
8 M
|
S
|
C
|
U
|
I
|
T
|
E
|
M
|
I
|
|||
9
O
|
A
|
M
|
E
|
N
|
I
|
I
|
R
|
E
|
A
|
L
|
|
10
S
|
A
|
R
|
G
|
E
|
S
|
V
|
I
|
N
|
E
|
||
11
I
|
E
|
R
|
T
|
I
|
G
|
R
|
A
|
S
|
I
|
||
12
I
|
D
|
E
|
I
|
A
|
M
|
E
|
T
|
I
|
T
|
I
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu