ORIZONTAL : 1)
De ce pana
mea rămâne în cerneală, mă întrebi? / De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de
la trebi?, astfel începe
poezia apărută la 1 aprilie 1881, cea care concentrează o confesiune extrem
de zguduitoare a suferinţei de nerealizare totală a personalităţii – Sabin
Drăgoi. 2) Asistăm cu uimire la definţia plastică a gloriei:
Gloria-i
închipuirea ce o mie de neghiobi / Idolului lor închină, numind...
pe-un pitic / Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic
–
A fi atent la lecţie, în care
vechii dascăli cârpocind
la haina vremii, / Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune.
3)
Epoca istorică, cu deziluziile ei şi
experienţa de viaţă îl împing pe poet spre concluzii sceptice:
Iar în lumea cea comună
a visa e un pericul, / Căci de ai cumva iluzii, eşti... şi eşti
ridicul (fem.) –
Plec, mă duc. 4)
Vai! Tot mai gândeşti
la... când visam în academii
(neart.) – În anii studenţiei
„astronomul” îl învaţă
că epocile se-nşiră ca
mărgelele pe... – Orăcăit
(pop.). 5) Constantin Tănase – Autorul observă că
s-a degradat ţelul artistic, precum şi gloria:
Însă tu... vei
răspunde că e bine ca în lume / prin frumoasa stihuire să pătrunză al meu
nume
– Creaţie literară. 6)
Confruntând idealul cu realul, poetul conchide:
Azi abia vedem ce
stearpă şi ce aspră cale...
–
Râu în Germania – Plural (abr.). 7) Iorgu Iordan
– Eminescu motivează refuzul actului poetic folosind interogaşia
retorică:
De ce nu voi pentru nume, pentru... să scriu? / Oare... să fie a
vorbi într-un pustiu? (art.).
8)
De-oi urma să scriu în versuri, tema mi-e că nu cumva / ... din ziua
de-astăzi să mă-ncapă-a lăuda –
Debutul lui Eminescu!
. 9) Sat în judeţul Bihor – A altera, a
falsifica cele mai nobile valori umane sunt practicile
acelui soi ciudat de
barzi pe care îi demască
autorul. 10)
Femeia nu e altceva decât „o
şcoală”:
Până când din şcoala toată o... a rămas
(pl.) – Acela – Exemplu de expresie
metaforică nepereche:
Căci întreb la ce - ...
începe să-ncercăm în lupta dreaptă / A turna în forma nouă limba veche
şi-nţeleaptă? 11)
Ceea ce respinge poetul:
Să-mi atrag luare aminte
a bărbaţilor din... , / Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară
–
Lecţii – Prepoziţie.
12)
Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre / Povestesc ele 'n de...
numai dragostele noastre (Scrisoarea
IV) –
Făcând aluzie la o scurtă neînţelegere cu Veronica Micle, poetul declară:
Azi...
femeia, ca şi lumea, e o şcoală.
1
|
2
|
3
|
4
|
5
|
6
|
7
|
8
|
9
|
10
|
11
|
12
|
|
1
|
||||||||||||
2
|
||||||||||||
3
|
||||||||||||
4
|
||||||||||||
5
|
||||||||||||
6
|
||||||||||||
7
|
||||||||||||
8
|
||||||||||||
9
|
||||||||||||
10
|
||||||||||||
11
|
||||||||||||
12
|
Dicţionar:
ORAC, AHE, ANT, RER, ITIE, NDE, GIE, RCA, IMU, RAUR.
Prof. Nicolae Vicolov
Solutia careului se gaseste la Scrisoarea III
Consultarea textului
| De
ce pana mea ramâne în cerneala, ma întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, îngramadite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile? Daca tu stiai problema astei vieti cu care lupt, Ai vedea ca am cuvinte pana chiar sa o fi rupt, Caci întreb, la ce-am începe sa-ncercam în lupta dreapta A turna în forma noua limba veche si-nteleapta? Acea tainica simtire, care doarme-n a ta harfa, În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfa, Când cu sete cauti forma ce sa poata sa te-ncapa, Sa le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apa? Însa tu îmi vei raspunde ca e bine ca în lume Prin frumoasa stihuire sa patrunza al meu nume, Sa-mi atrag luare-aminte a barbatilor din tara, Sa-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunaoara, Si dezgustul meu din suflet sa-l împac prin a mea minte. - Dragul meu, cararea asta s-a batut de mai nainte; Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearca prin poeme sa devina cumularzi, Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sunt cântati în cafenele si fac zgomot în saloane; Iar cararile vietii fiind grele si înguste, Ei încearca sa le treaca prin protectie de fuste, Dedicând brosuri la dame a caror barbati ei spera C-ajungând cândva ministri le-a deschide cariera. - De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sa scriu? Oare glorie sa fie a vorbi într-un pustiu? Azi, când patimilor proprii muritorii toti sunt robi, Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi Idolului lor închina, numind mare pe-un pitic Ce-o besica e de spuma într-un secol de nimic. Încorda-voi a mea lira sa cânt dragostea? Un lant Ce se-mparte cu fratie între doi si trei amanti. Ce? sa-ngâni pe coarda dulce, ca de voie te-ai adaos La cel cor ce-n opereta e condus de Menelaos? Azi adeseori femeia, ca si lumea, e o scoala, Unde-nveti numai durere, înjosire si spoiala; La aceste acad?mii de stiint- a zânei Vineri Tot mai des se perindeaza si din tineri în mai tineri, Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas, Pâna când din scoala toata o ruina a ramas. |
Vai!
tot mai gândesti la anii când visam în academii, Ascultând pe vechii dascali cârpocind la haina vremii, Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune Si-n a lucrurilor peteci cautând întelepciune? Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum Câstigând cu clipoceala nervum rerum gerendarum; Cu evlavie adânca ne-nvârteau al mintii scripet, Leganând când o planeta, când pe-un rege din Egipet. Parca-l vad pe astronomul cu al negurii repaos, Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Si cum neagra vecinicie ne-o întinde si ne-nvata Ca epocile se-nsira ca margelele pe ata. Atunci lumea-n capatâna se-nvârtea ca o morisca, De simteam, ca Galilei, ca com?dia se misca. - Ametiti de limbe moarte, de planeti, de colbul scolii, Confundam pe bietul dascal cu un crai mâncat de molii Si privind painjenisul din tavan, de pe pilastri, Ascultam pe craiul Ramses si visam la ochi albastri Si pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pilda Catre vreo trandafirie si salbatica Clotilda. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. Scârtiirea de condeie dadea farmec astei linisti, Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei inisti, Capul greu cadea pe banca, pareau toate-n infinit; Când suna, stiam ca Ramses trebuia sa fi murit. Atunci lumea cea gândita pentru noi avea fiinta, Si, din contra, cea aievea ne parea cu neputinta. Azi abia vedem ce stearpa si ce aspra cale este Cea ce poate sa convie unei inime oneste; Iar în lumea cea comuna a visa e un pericul, Caci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul. Si de-aceea de-azi-nainte poti sa nu ma mai întrebi De ce ritmul nu m-abate cu ispita de la trebi, De ce dorm îngramadite între galbenele file Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile... De-oi urma sa scriu în versuri, teama mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda. Daca port cu usurinta si cu zâmbet a lor ura, Laudele lor desigur m-ar mâhni peste masura. |
Marile resurse ale gândirii social-estetice a lui Eminescu, conceptia despre lume si viata a poetului, protestul sau romantic împotriva scepticismului contemporanilor, împotriva falselor idealuri si valori sau a lipsei totale de idealuri, indignarea poetului, revolta lui romantica viciilor incurabile – care urâteau pâna la desfigurare fata societatii contemporane lui – îsi gasesc o expresie artistica desavârsita în cele cinci ,,Scrisori" eminesciene.
Aparitia ,,Scrisorilor" constituie un moment de cotitura revelatoare în creatia poetica eminesciana. Ele apartin acestei perioade de maturitate artistica deplina a poetului, când geniul sau creator evolueaza vertiginos catre ,,Luceafar".
,,Epuizanta perioada de la ,,Timpul" coincide cu conceperea ,,Scrisorilor". Asa se si explica faptul ca, între octombrie 1879 si februarie 1881, Eminescu publica în ,,Convorbiri literare" o singura creatie, o elegie de o covârsitoare tristese: ,,O, mama".
Anul 1881 este consacrat aparitiei ,,nemuritoarelor Scrisori-satire", cum le numeste Titu Maiorescu în editia sa, pentru caracterul lor satiric pronuntat. Poetul însusi îsi subtitreaza ,,Scrisoarea II", ,,satira...".
,,Scrisorile" eminesciene (I, II, III, IV, V) sunt epistole literare cu un puternic caracter satiric, ce continua drumul deschis în literatura noastra în veacul trecut de catre Grigore Alexandrescu si Costache Negruzzi. Primele patru ,,Scrisori" sunt publicate între 1 februarie si 1 septembrie 1881 în ,,Convorbiri litereare", iar ultima, fragmentar în 1886 si integral în 1890.
Poem filosofic de factura romantica, ,,Scrisoarea I" abordeaza, în cadrul mai larg al relatiei omului de geniu cu timpul si societatea umana, teoria nasterii, evolutiei si a unei stingeri previzibile a sistemului cosmic. Din perspectiva evidentierii miturilor, ,,Scrisoarea I" constiuie valorificarea artistica stralucita a primelor trei mituri fundamentale (mitul nasterii si stingerii universului, mitul istoriei, fundamentat pe opozitia bine-rau, mitul magului).
Eminescu pune, în acelasi timp, problema destinelor, sociale ale fiintei omenesti si problema destinului general al fiintei umane. Din aceasta perspectiva, ,,Scrisoarea I" este, în egala masura, o poezie cosmogonica si satirica (satira sociala), care-si afla unitatea într-un element supraordonat acesteia.
Ca orice poem amplu eminescian, ,,Scrisoarea I" are o structura antitetica. Compozitia este perfect echilibrata, în ciuda existentei unor parti distincte. Astfel, ,,Scrisoarea I" este alcatuita din cinci tablouri, construite cu grija evidenta de simetrie si armonie compozitionala.
Prima secventa este constituita conturul cadrului nocturn romantic, în care omul de geniu mediteaza asupra timpului si conditiei omului. În simetria poemului, cadrul initial are atributele unei uverturi simfonice, în care astrul tutelar, stapân al universului, e martor al timpului universal si al timpului individual. În acest tablou, larg dimensionat, în care metaforele-simbol sugereaza spatii infinite, se insinueaza treptat meditatia poetului asupra scurgerii ireversibile a timpului. Tema dominanta, în aceasta prima secventa e timpul, careia i se asociaza subteme: fugit ireparabile tempus, fortuna labilis, vanitas vanitatum, aceste subteme facând trecerea catre meditatia asupra conditiei umane.
Tabloul initial este perceput vizual, dar cu o extraordinara forta dinamica, dinamism sugerat de verbele ,,varsa", ,,scoate", ,,dând viata", ,,scânteiaza", ,,strabate", ,,pluteste", dar mai ales prin substantive si adjective. Sunt extrem de sugestive cuvintele prin care poetul urmareste drumul astrului, martor al nemarginirii spatiului si al universului omenesc. De la planul initial, se trece gradat la tabloul cetatii umane.
În tabloul al doilea, poetul surprinde sintetic, în linii de portret satiric uneori, spectacolul umanitatii, cu tipuri sociale de diverse categorii. Meditatia asupra existentei sociale aseaza în antiteza romantica diferitele ipostaze umane, de la acel rege ,,ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac", la omul sarac ce abia cugeta ,,la ziua cea de mâine". Ironia se adânceste în schitele care sugereaza imaginea tânarului ce ,,cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par", sau a negustorului care ,,împarte lumea de pe scândura tarabii".
În contrast cu aceasta imagine se situeaza batrânul dascal, ,,uscativ asa cum este, gârbovit si de nimic/ Universul fara margini e în degetul lui mic". Dimensiunile uriase ale personalitatii batrânului dascal sunt sporite de comparatia cu Atlas, care sprijinea cerul pe un umar, asa cum batrânul dascal sprijina vecia pe un umar.
Potretul fizic si moral scoate în evidenta preocuparea savantului (a omului de geniu) pentru a descoperi binele universal, pentru a dezlega nepatrunsul, pentru a cuprinde cu mintea ce nu a putut vreo minte sa priceapa si pentru a vedea cu ochiul ce n-a fost ochi care sa vada. Identificata cu ochiul lunar, constiinta poetului contempla viata schimbatoare a fiintei umane, a indivizilor asezati diferit pe scara manifestarilor sociale. În aceasta secventa poetica, Eminescu valorifica ideea lui Schopenhauer privind egalitatea tuturor în fata mortii.
Partea a treia a ,,Scrisorii I" este o cosmogonie, în care grandiosul si sublimul se convertesc într-un stil metaforic de anvergura: perspectivele cosmice se numara printre cele mai largi si mai sugestive pe care le-a nascocit vreodata fantezia romantica. Ele sunt mai adevarate decât cele zugravite chiar de Shelley si de Novalis. Nasterea lumii depasind izvorul vedic metafizic al inspiratiei, capata un concretete si un adevar care se impun ca niste date ale stiintei. Te simti dintr-o data martor al creatiei, esti prins în hora sferelor ceresti si asculti pitagorica lor muzica pe care versurile o sugereaza. (Zoe Dumitrescu – Busuleanga).
Geneza si stingerea lumii sunt prezentate în imagini simbol de la momentul increatului pâna la stingere, prin racirea soarelui si caderea stelelor.
Tabloul grandios al haosului, al momentului de increat, desfasoara imagini care nu se pot subordona notiunilor de spatiu si timp. Ideea e sustinuta prin suita de interogatii, dar mai ales prin extraordinara capacitate a poetului de a cupla în vers, prin repetitie, cuvinte care provin din aceeasi radacina: ,,La-nceput, pe când fiinta nu era, nici nefiinta,/.../Când patruns de sine însusi odihnea cel nepatruns/Fu prapastie? Genune? Fu noian întins de apa?".
Interogatia e sprijinita de sinonimia substantivului ,,prapastie", sau folosirea cuvintelor derivate cu prefixe: ,,nefacute", ,,desface". Toate acestea confera tabloului cosmic un înalt grad de generalitate, materializând astfel abstractiunile.
Retraind timpul mitic (illlo temporare) si sacru al origirii, poetul contempla energia de nastavilit a punctului miscator, care, descatusând eterna pace, împinge cugetarea lumilor, a macrocosmosului, a microcosmosului deopotriva.
Într-o succesiune de tablouri puse în miscare, macro si microcosmosul se situeaza în antiteza, în raport cu spatiul, dar converg spre acelasi punct, în realatiile cu timpul: ,,Caci e vis al nefiintei universul cel himeric".
Dinamica tabloului e sugerata nu doar prin verbe (,,se desfasoara", ,,rasare", ,,viu") ci si prin substantive, asezate într-o sugestiva enumeratie: ,,De atunci rasare lumea; luna soare si stihii", sau prin substantive colective (,,roiuri", ,,popoare"). Cu o arta desavârsita, Eminescu stapâneste sinonimia si antinomia, conferind în text cuvintelor simple valori de neegalat.
În legatura cu sursele filozofice ale cosmogoniei eminesciene, observa unanima parere a exegetilor în a fixa punctul de plecare în imnul creatiei din poemele vedice. Atractia spre filosofia indiana se poate explica la Eminescu si prin atractia pentru limba sanscrita, pe care poetul o studiaza la Viena si Berlin.
O alta sursa reperabila trimite la poemul naturii, de Lucretiu, care, preluând ideea de la Democrit, explica nasterea lumii prin miscarea atomilor în vid.
Stingerea soarelui si a universului e de sorginte byroniana. Ideea din versul ,,Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate reproduce ideile lui Heraclit, corespunzând si gândirii lui Schopenhauer. Schopenhauer considera ca eternitatea este o negatie a timpului, în timp ce teoria cosmogonica sustinuta de Kant si Laplace e valorificata original în ,,Scrisoarea I". Putini sunt eminescologii care au identificat în poem influenta gândirii românesti. Ion Rotaru, în ,,În cautarea unei mitologii românesti", trimite gândirea eminesciana la gândirea populara cu privire la facerea lumii: aproape toate entitatile folclorice, si cu deosebire cele din Moldova de nord, arata ca, dupa credintele populare, sâmburele creator a luat nastere dintr-un vârtej de spuma de pe fata unei mari aflate într-un întuneric fara margini.
Meditatia batrânului dascal sfârseste prin tabloul stingerii lumilor, al ,,mortii termice" a universului. Nu întâlnim nimic violent în acest apocalips, conceput ca o epuizare a energiei universale. Tabloul este dominant de ideea mortii termice finale, teorie în voga pe vremea lui Eminescu. Materia recade în haos, viata recade în moarte. Ciclul universal se încheie. Moare însusi timpul, durata, prezentul cel etern: ,,Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie". Acest vers este unul de mare concentratie ideatia lui Eminescu.
Partea a patra este consacrata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu în lumea semenilor sai. Dar, nici aici problematica sociala a geniului nu e abordata direct, pentru ca dascalul continua, în mod firesc, sa cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmice, ci la destinele indicvizilor lumii terestre, cugetare în care apare din nou identitatea oamenilor cu ei însisi si cu omenirea întreaga, prin verificarea unei fraze dintr-un text indic: ,,Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate".
Framântarea vointelor marunte se loveste de inexorabilul destin al timpului ireversibil: ,,Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc? /Ca si vântu-n valuri trece peste traiul omenesc".
De la versul 97, poetul se ocupa de conditia geniului într-o societate bântuita de preocupari si interese meschine. Abia aici accentele satirice încep sa tâsneasca, uneori violenta ironiei, mai rar a expresiei (ca în ,,Scrisoarea III") surprinzându-l pe cititor prin incisivitatea ei.
Idei schopenhauriene apar si aici. Imposibilitatea cunoasterii propriei vieti – pentru ca singura clipa sigura de existenta este cea prezenta – lasa considerearea omului de geniu la discretia rauvoitoare a invidiosilor, la adresa carora Eminescu face câteva sarcastice aprecieri: ,,Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, /Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac, /Aticismul limbii tale o sa-l puna la cântari, /Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari /Si te-o strânge-n doua siruri, asezându-te la coada, /În vre-o nota prizarita sub o pagina neroada".
Apare de asemenea, si pesimismul schopenhauerian: ,,Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami... orice-ai spune /Peste toate o lopata de tarâna se depune"; si din nou stergerea deosebirilor dintre ambitia puterii, politice (,,Mâna care-au dorit sceptrul...") si capacitatea gândirii atotcuprinzatoare (,, ...si gânduri /Ce-au cuprins tot universul...") în perspectiva mortii: ,,încep bine-n patru scânduri".
Imaginea unor funeralii organizate cu falsa solemnitate da din nou prilej poetului satiric sa-si exerseze inciziile sale sarcastice în ranile tarelor omenesti: indiferenta, ipocrizia, lauda interesata. Precum omul, nici opera nu va avea în posteritate o soarta mai buna. Incompetenta si nepasarea, comoditatea si reaua-credinta vor conduce la ignorarea adevaratei opere, totul rezumându-se la ,,biografia subtire", careia-i vor gasi ,,pete multe, rautati si mici scandale", ,,pacatele si vina /Oboseala, slabiciunea, toate rele ce sunt /Într-un mod fatal legate de o mâna de pamânt". Pentru ca ,,Astea toate te apropie de dânsii... /Nu lumina /Ce în lume-ai revarsat-o...".
Sarcasmul cu care Eminescu se refera la maruntii cercetatori ai operei omului de geniu aminteste de incisiva critica a politicianismului din ,,Scrisoarea III", dar nu indignarea pare sa fie starea de spirit ce alimenteaza aici lirismul textului, ci amaraciunea, compasiunea si dezavuarea.
Satira din ,,Scrisoarea I" are, prin urmare, ca obiect inaderenta sau chiar indiferenta mascata a filistinului la creatia geniului, ca si tendinta lui de a minimaliza tot ceea ce depaseste nivelul sau mediu de întelegere, de a comenta omul, nu opera, personalitatea artistica.
Versurile au, în aceasta parte, o forma sententioasa, gnomica: ,,De-a vietii lor enigma îi vedem pe toti munciti /Far-a sti sa spunem care ar fi mai nenorociti..."; ,,Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l... /Ce-o sa aiba din aceastea pentru el batrânul dascal ?"; ,,Si când propria ta viata singur n-o sti pe de rost, /O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost ?"; ,,Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami, orice-ai spune, /Peste toate o lopata de tarâna se depune..."; ,,Toate micile mizerii unui suflet chinuit /Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit".
În aceasta forma superioara, lipsita de tot ceea ce ar fi putut fi interpretat ca un atac personal la adresa cuiva, ridicata, deci, la generalitate, Eminescu îsi exprima atitudinea sa fata de meschinaria practicilor unei societati incapabile de a promova valorile. Refugiul, el îl cauta în contemplarea naturii infinite (se repeta tabloul cu care poemul se deschide) si în creatie.
În partea a cincea se revine, asadar, la motivele initiale: contemplarea propriei vieti si a vietii lumii sub zodia luminii solenare ce dezvaluie, alaturi de frumusetile eterne ale naturii, crudul si tristul adevar al identitatii tuturor oamenilor cu ei însisi si a tuturor laolalta în perspectiva mortii: ,,Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii /Deopotriva-i stapâneste raza ta si geniul mortii !".
Iata, asadar, destinul omenirii: egali cu totii, în nimicia noastra; destinati sa construim ,,musuroaie de furnici", microscopice fapturi; biete ,,muste" ce traiesc o zi numai, într-o lume pe care creatorul suprem ,,o masoara cu cotul", care, la rândul ei, e pândita din fata si din urma de acelasi întuneric.
Constatând ca totul e nimicnicie, ca tot ceea ce noi socotim a fi impuls propriu nu e decat manifestarea unei puteri mai presus de noi, Eminescu ajunge sa conjuge conceptia lui Schopenhauer în tonuri elegiace, convertind, în felul acesta, satira în elegie.
Subintitulata ,,Satira", ,,Scrisoarea II" concretizeaza sila si dispretul poetului fata de degradarea raporturilor umane într-o civilizatie a carierismului, a ambitiilor meschine, societate care înabusa capacitatea creatoare a artistului cinstit, a poetului adevarat.
Poetul subliniaza faptul ca arta s-a degradat tot atât cât si gândirea, într-un fel care jigneste pe artistul adevarat. S-au degradat relatiile public-autor, evident în favoarea acelui ,,soi ciudat de barzi", care si ei instaureaza o ordine a non-valorii, s-au degradat si telul artistului clasic, gloria, si obiectul principal al liricii, iubirea.
În aceste conditii, poetul de geniu îsi refuza capacitatea creatoare, nemaiavând cui sa-si transmita mesajul. Motivele artei adevarate au disparut, iar el nu vrea sa scrie vreo ,,istorie pe apa" pe gustul mediocrilor, nici sa-si faca din creatie o trambulina sociala; nu vrea sa scrie nici pentru glorie, nici pentru idealuri, nici pentru dragoste, pentru ca nimic nu mai este pur si adevarat: ,,De-oi urma sa scriu în versuri teama mi-e ca nu cumva /Oamenii din ziua de astazi sa ma-nceapa-a lauda /Daca port cu usurinta si cu zâmbet a lor ura /Laudele lor desigur m-ar mâhni peste masura".
Astfel, alaturi de alte poezii (,,Epigonii"), ,,Scisoarea II" pune în lumina conceptia lui Eminescu despre menirea în lume a poeziei si a poetului.
Stralucita satira politica la adresa falsului patriotism si a cosmopolitismului societatii contemporane lui, ,,Scrisoarea III" concretizeaza, mai mult decât celelalte creatii, revolta poetului fata de politicienii vremii sale, care tradasera cu totul idealurile revolutiei pasoptiste, degenerând într-un liberalism mercantil si demagogic.
Poezia este conceputa din anii studentiei vieneze si continuata la Berlin; ea urma sa încheie vastul poem ,,Memento mori". ,,Scrisoarea III" cunoaste o varianta din timpul activitatii de ziarist de la ,,Timpul", cu titlul ,,Patria si patriotii". Varianta definitiva este publicata la 1 mai 1881, în ,,Convorbiri literare".
Asemeni marilor creatii eminesciene, structura poemului este antitetica, fiind compus dintr-un prolog, doua tablouri si un epilog. Prologul si primul tablou sunt inspirate din ,,Istoria Imperiului Otoman", de Iosfi von Hammer si ,,Istoria Turciei", de Lamartine.
Poezia debuteaza cu visul sultanului otoman de cucerire a lumii, simbolizata prin coborârea pe pamânt a Lunii, stapâna a imensitatilor, prefacuta în fecioara: ,,Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara /Si s-a apropie de dânsul preschimbata în fecioara". Arborele urias crescut din inima sultanului adormit, umbrind cu ramurile lui Universul, semnifica împlinirea visului de dragoste lumeasca al întemeietorului prin luptele urmasilor sai: ,,Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare, /Care creste într-o clipa ca în veacuri mereu creste, /Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste; /Umbra lui cea uriasa orizontul îl cuprinde /Si sub dânsul universul într-o umbra se întinde...". Poetul reconstituie în prolog istoria cuceririlor otomane, pornind alegoric de la stavechile legende ale întemeierii Imperiului Otoman.
Primele versuri ale tabloul întâi vestesc pericolul, asa cum norii negri si învolburati prevestesc furtuna: ,,La un semn, un tarm de altul, legând vas de vas, se leaga /Si în sunet de fanfare trece oastea lui întreaga; /Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii /Vin de-ntuneca pamântul la Rovine în câmpii; /Raspândindu-se în roiuri, întind corturi mari...". Puhoiul turcesc este sugerat cu ajutorul hiperbolei.
Sentimentul de pericol grav, iminent, provocat de invazia turceasca, este atenuat de poet printr-un vers cu radacini înfipte adânc în folclorul national: ,,Numa-n zarea departata suna codrul de stejari", vers ce sugereaza prezenta ostenilor români la adapostul codrilor, gata sa-si apere glia strabuna.
În spiritul vechilor traditii de pace ale poporului nostru, înteleptul voievod al Tarii Românesti trimite un sol: ,,Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n vârf de bat. /Baiazid, privind la dânsul îl întreaba cu dispret: /- ,,Ce vrei tu ?" / -Noi? Buna pace / Si de n-o fi cu banat, /Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul împarat".
Întâlnirea dintre Mircea si Baiazid capata accente dramatice. Printr-un dialog dinamic sunt conturate cele doua portrete. Contrastul si concentrarea i-au fost necesare poetului pentru a scoate în evidenta superioritatea lui Mircea.
Cu acelasi dispret cu care a fost primit solul român, este întâmpinat si Mircea, domnul Tarii Românesti, ,,un batrân atât de simplu, dupa vorba, dupa port", pe care îngâmfatul cotropitor îl ameninta: ,,Am venit sa mi te-nchini, /De nu, schimb a ta coroana într-o ramura de spini". Atitudinea lui Mircea degaja simplitate, modestie, calm, cumpatare, dar, mai ales, o netarmunita iubire fata de neam si tara.
Calmul si demnitatea cu care Mircea raspunde amenintarilor lui Baiazid, folosind cunoscuta formula de întâmpinare ospitaliera româneasca: ,,Bine-ai venit!" îl înfurie pe trufasul sultan: ,,- Cum? Când lumea mi-e deschisa, a privi gândesti ca pot /Ca întreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot? /Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedic de-un mosneag?".
În contrast cu vorbirea brutala si taioasa a lui Baiazid, care cauta sa-l înspaimânte pe Mircea, înfatisându-i, cu nelimitata trufie, tabloul înfrângerilor suferite de toti cei care s-au împotrivit ,,uraganului ridicat de semiluna", cu scopul de a-l determina pe voievodul român sa i se supuna, modestia si calmul, hotarârea si demnitatea din raspunsul lui Mircea impresioneaza profund. Dar, mai cu seama, impresioneaza sentimentul încrederii în forta morala a ostirii sale: ,,- De-un mosneag, da, împarate, caci mosneagul ce privesti /Nu e om de rând, el este domnul Tarii Românesti /...Eu? Îmi apar saracia si nevoile si neamul... /Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul, /Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este, /Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste; /N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid /Care nu se-nfioara de-a ta faima, Baiazid!".
Raspunsul lui Mircea, care pune în lumina caracterul diferit al razboaielor drepte, ca acela pe care-l poarta ostirea româna, sau nedrepte, cum este cel al cavalerilor Apusului, care, întocmai ca si Baiazid, umblau dupa cuceriri si glorie personala reliefeaza perfect portretul moral al gloriosului domnitor român.
În demnitatea de conducator a lui Mircea transpar multe din sentimentele si ideile poetului. Credinta în taria de neânvins a unui popor, care, chiar daca este mic, cum este poporul român, îsi apara ,,saracia si nevoile si neamul", este însasi credinta lui Eminescu. Patriotismul lui Mircea este patriotismul poetului însusi.
,,Iubirea de mosie", care este ,,un zid" peste care nu se poate trece, insufla forta ostirii române, în înfruntarea de pe câmpul de batalie. În prezentarea luptei de la Rovine (în tabloul al doilea al poemului), cei doi conducatori de osti trec în planul secund al atentiei poetului, facând loc celor doua ostiri ce se înfrunta. Nicaieri în literatura noastra, nu se întâlneste un tablou atât de grandios si de plin de avânt, de freamat si de miscare, care sa puna în valoare vitejia poporului român, dragostea lui de patrie, cum este cel din poemul lui Eminescu, care descrie batalia de la Rovine.
Parasind desisul codrilor, unde era adapostita, ostirea lui Mircea intra în scena pe câmpul de batalie si avântându-se în lupta, împrastie numai groaza, distrugere si moarte în rândul cotropitorilor: ,,Si abia pleca batrânul... Ce mai freamat, ce mai zbucium! /Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium, /Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, /Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa... /În zadr striga-mparatul ca si leul în turbare, /Umbra mortii se întinde tot mai mare si mai mare."
Atacul vijelios este surprins onomatopeic, parca se aud ,,caii salbatici" luând pe copite ,,fata negrului pamânt" si suierul ,,sagetilor în valuri". Comparatiile sunt fericit alese: ,,Si ca norii de arama, si ca ropotul de grindini", ,,vâjâind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie", ,,În zadar striga-mparatul ca si leul în turbare", ,,Cas asinii ca si pâlcuri risipite pe câmpie". Hiperbolele au rezonanta apocaliptica: ,,Orizontu-ntunecându-l vin sageti de pretutindeni", ,,Pe pamânt lor li se pare ca se naruie tot cerul". Personificarile sunt extrem de oroginale: ,,Umbra mortii se întinde tot mai mare si mai mare", ,,Urla câmpul si de tropot, si de strigat de bataie". Verbele folosite de poet imprima dinamism tabloului: sagetile ,,suiera", ,,se toarna", cerul ,,se naruie", ,,se-mprastie a dusmanilor siraguri", ,,colo, caii se rastoarna". Forta speciala capata epitetul: ,,durduind soseau calarii", se clatina ,,rarite" siruri ,,lungi de batalie", ,,grindina otelita". Alaturi de verbele dinamice, miscarea este redata si prin folosirea repetitiei: ,,Care vine, vine, vine, calca totul în picioare, pâna ce zdrobirea imensei osti pagâne a lui Baiazid devine fapt împlinit: ,,Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri, /Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata - /Peste-un ceas pagânatatea e ca pleava vânturata. /Acea grindin-otelita înspre Dunare o mâna, /Iar în urma lor se-ntinde falnic armia româna."
Dupa ultimile acorduri eroice ale acestei aprige batalii, atmosfera e temperata de maretia natruii si de notele idilice din scrisoarea vlastarului domnesc catre iubita sa, moment ce încheie apoteotic imaginea trecutului, a luptei glorioase a poporului român pentru libertate.
Asadar, prima parte a poeziei se încheie cu un alt tablou, tot descriptiv, care fixeaza momentul de odihna al ostenilor învingatori, în timp ce Luna, ,,doamna marilor si-a noptii varsa liniste si somn". Poetul introduce aici, în contrast cu tumultul scenei anterioare, o nota idilica, accentuata de scrisoarea feciorului de domn trimisa ,,dragei sale de la Arges mai departe", scrisoare preluata de Eminescu dupa o doina de catanie culeasa de el însusi.
Tonalitatea mai scazuta a acestui ultim tablou are un rol dublu: de a echilibra constructia episodului epopeic, orchestrat în cea mai mare parte pe o sonoritate puternica, dramatica, si de a prefata izbucnirea vehementa din episodul satiric.
Partea a doua a poemului este o imagine a prezentului, deci a celuilalt termen al antitezei. Formula lirica este a satirei, dar nu a unei satire care pastreza limitele ironiei clasice, ci a uneia vehemente, puternic contestatare, cu un limbaj violent, de mascator.
De la început, Eminescu marcheaza distanta enorma între veacul de aur si prezentul prozaic în doua versuri care rezuma expresiv întreaga problematica a poeziei: ,,De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii /Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii".
Pentru Eminescu, autenticii eroi ai românilor sunt ctitorii - ,,descalecatori de tara", creatori de ,,legi si datini" – nu politicienii vremii sale, recrutati din clientela cafenelelor si a locurilor de ,,perditie", din rândul acelora care vâneaza ,,banul" si ,,câstigul fara munca" si care stiu sa se lupte doar cu ,,retoricele suliti" – cu cuvintele - ,,în aplauzele grele a canaliei de uliti". Caracterizati cu epitetele cele mai dure, politicienii liberali ai vremii sunt aspru sanctionati pentru faptul ca si-au ,,batut joc de limba, de strabuni, de obicei", pentru gravele erori ale unei conduite politice care a dus tara în pragul catastrofei. De aceea, în fond, poetul îl invoca pe Vlad Tepes, cunoscut în istorie prin masurile sale radicale, cerându-i sa vina sa rezolve dintr-o singura miscare viciul, degradarea si nerozia ridicate la nivelul unui principiu conducator: ,,Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punând mâna pe ei, /Sa-i împarti în doua cete: în smintiti si în misei...".
,,Scrisoare III" contine, la nivel artistic, desavârsit, ideile sociale si politice ale lui Eminescu, credinta lui ca patria este o realitate istorica, pentru mentinerea si înaltarea careia poporul a facut eforturi de milenii, luptând si sacrificându-se pentru libertate si independenta.
Revolta titonica, pamfletara a poetului se îndreapta împotriva ,,betiei de cuvinte", a demagogiei, împotriva politicienilor interesati, care speculeaza public sentimentul sublim al patriei, transformându-l într-un instrument de parvenire si dominatie. Acestia se detaseaza net de adevaratii patrioti, pentru ca – zice Eminescu - ,,nationalitatea se simte cu inima si nu se vorbeste numai cu gura; ceea ce se iubeste si se respecta adânc se pronunta arareori".
,,Scrisoarea IV" si ,,Scrisoarea V (Dalila)", izvorâte din aspiratia neistovita a poetului catre o iubire ideala, satirizeaza si deplâng înjosirea sentimentului de iubire, lipsa de sinceritate în manifestarea acestui sentiment nobil, pe care femeia superficiala si frivola îl degradeaza, mercantilizându-l ca pe o marfa.
În aceste doua ,,Scrisori", geniul este privit în raporturile lui cu dragostea, cu femeia. Si în aceasta situatie, geniul ramâne neânteles si nefericit, aspirând spre un ideal mereu contrazis de realitate.
Mai stapâneste în opera maturitatii eminesciene o nostalgie neascunsa dupa valorile clasicitatii, ca dupa o oaza a perfectiunii întrezarite. Ea se manifesta atât în ,,Scrisoarea IV". Un ,,Carmen Saeculare" se înfatiseaza în treacat ca un model ideal în cea dintâi; în cea din urma, iubirea perfecta atinsa virtual ca stare, ar provoca în artist o înaltare a mijloacelor pâna la desavârsirea celor clasice (,,El ar frânge în vers adonic limba lui ca de Horatiu"), o descoperire tainica a sensului clasicitatii (,,Si-n acel moment de taina, când s-ar crede ca-i ferice /Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice").
Prin densitatea ideilor, prin sinteza tuturor categoriilor eminesciene si a procedeelor artistice, ,,Scrisorile" eminesciene reprezinta punctul de vârf a puterii de gândire si a capacitatii de creatie a poetului. Aparitia lor constituie o contitura revelatoare în cretia poetica eminesciana, ele apartinând acelei perioade când geniul eminescian evolueaza vertiginos catre ,,Luceafarul".
1
T
|
2
I
|
3
M
|
4
P
|
6
V
|
7
E
|
8
R
|
9
S
|
10
U
|
11
R
|
12
I
|
|
2
A
|
M
|
O
|
R
|
T
|
I
|
T
|
A
|
N
|
O
|
N
|
|
3
T
|
A
|
D
|
O
|
A
|
S
|
L
|
A
|
B
|
I
|
||
4
A
|
G
|
L
|
A
|
T
|
R
|
A
|
T
|
I
|
M
|
||
5
L
|
I
|
M
|
I
|
T
|
A
|
R
|
A
|
S
|
A
|
||
N
|
O
|
T
|
A
|
A
|
E
|
T
|
A
|
||||
7
A
|
E
|
R
|
E
|
A
|
J
|
R
|
I
|
M
|
E
|
||
8
S
|
T
|
R
|
E
|
C
|
U
|
T
|
U
|
L
|
P
|
||
9
U
|
P
|
A
|
T
|
U
|
N
|
C
|
I
|
F
|
I
|
||
10
P
|
O
|
A
|
T
|
E
|
G
|
A
|
N
|
D
|
I
|
T
|
|
11
R
|
E
|
N
|
R
|
E
|
A
|
A
|
U
|
L
|
E
|
||
12
A
|
T
|
A
|
R
|
N
|
A
|
S
|
T
|
R
|
A
|
T
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu