"SCRISOAREA III", în cuvinte încrucișate

   

    Oricâte tratate de istorie s-au scris sau se vor mai scrie de acum înainte, figura lui Mircea, învingătorul de la Rovine, s-a impus şi se va impune posterităţii prin aura viziunii eminesciene. I. Rotaru
 

 ORIZONTAL : 1) Procedeu artistic folosit de Eminescu pentru a stabili opoziţia frapantă între trecutul glorios al patriei şi lumea degradată a societăţii contemporane poetului  – Vocaţia marelui nostru poet.  2) Domn al Ţării Româneşti, figură pilduitoare a istoriei naţionale, om înţeles şi viteaz care respinge demn pretenţiile lui baiazid de aţi închina ţara, declarându-se gata să lupte, dacă sultanul a venit cu gânduri de război – Situaţie.  3) Ciopotei, podul grajdului (reg.)   –  În contrast cu eroii din trecut, impostorii şo politicienii abili din lumea contemporană sunt vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil, / Drept...  având în minte vre un vals de Bal-Mabil.   4) Sfânt (pop.) – În vest   – Federaţia Educaţiei Naţionale.  5)  Bătălia se desfăşoară cu o încrâncenare teribilă: În zadar flamura verde o ridică...  oaste / Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste  – Doctorul dvs. electronic.    6) Cadenţă poetică, care în poem amplifică dinamismul bătăliei: Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, / Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare  –  Dăunătoare, cum sunt purtările panglicarilor în ale ţării  – Udrea Ioan.   7) 1877, de când Eminescu începe elaborarea Scrisorilor .i 1881, când Scrisoarea III este citită la „Junimea” şi dată publicităţii  –  Fecioara apărută în visul sultanului grăieşte: Las’ să...  a mea viaţă de a ta...  În braţu-mi vino – Poetul satirizează prezentul utilizând interogaţia retorică demascatoare: Au la Sibaris nu suntem lângă capiştea spoielii ? / Nuse...  glorii de stradă şi la uşa cafenelii ?   8) Mihail Sadoveanu – Invectiva este pregnantă: În cămeşi...  mâneci lunge şi pe capete scufie, / Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie – Pseudonim al scriitorului I.E. Torouţiu (1888 - 1953) – Notă muzicală.   9) Satira poetului spumegă de furie nereţinută, când se adresează  bâlbâiţilor cu gura strâmbă: Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă...  !  –  Fals, cum e „patriotismul” impostorului care foloseşte cuvinte meşteşugite, de ai crede că viaţa-i curată ca cristalul. 10) La sfârşitul bătăliei, unul dintre vitejii oşteni trimite o scrisoare dragei sale, de la...  mai departe  – Scena întâlnirii lui Mircea cu Baiazid începe cu:  Iată...  un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.    11) Din replica lui Mircea: Despre partea închinării, însă, doamne, să ne...   – Rotofei.  12) Motive poetice, pretext al satirei la adresa proastei guvernări a vieţii publice – Turmentaţi, ca după îndelungi chefuri unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte. 

	1	2	3	4	5	6	7	8	9	10	11	12
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12

  VERTICAL: 1) Orgoliosul Baiazid exclamă cu trufie nemăsurată: ...  jurat ca peste dânsul să trec falnic, fără păs, / Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs – Autorul protestează: Dar lăsaţi măcar...  să doarmă-n colb de cronici.   2) Cu o vorbă chibzuită şi modestă, Mircea rezumă luptele înaintaşilor pentru păstrarea libertăţii şi aminteşte simplu, bătrâneşte, soarta cotropitorilor din veac: Şi nu voi ca să mă laud, ...  că voi să te-nspăimânt, / Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ  – Imaginile sunt filtrate printr-o ţesătură de metafore şi personificări, ca de pildă în episodul creşterii puterii otomane: Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă, / ...  frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt – Editură (abr.).  3) În fragmentul care aminteşte o doină, atmosfera e de o simplitate solemnă: Te-am ruga, mări, ruga / Să-mi...  prin cineva / Ce-i mai mândru-n valea Ta  –  În bătălia de la Rovine oştirea română luptă vitejeşte, ca potop ce prăpădeşte, ca o...  turburată.  4) Orăşel în norf-estul Braziliei – Nicolae Milescu – Adresându-se sultanului, paşnic, după datină străveche, voievodul român îi sugerează, printr-o aluzie, posibilitatea evitării unui război: Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne...  / Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale.   5) Voievod, pe care Eminescu îl invocă în final: Cum nu vii tu, ...  doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei   – Cităm dintr-o scenă de luptă: Lănci scânteie...  în soare, arcuri se întind în vânt.   6)  Dânsa  – Atacându-i pe fanarioţi, autorul exclamă: Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri / Gloria neamului nostru... - a  face de ocară  –  Cămaşă ţărănească.  7) Trufaşul sultan, dispreţuind oastea română, ia ca argument alte forţe, cu mult maimai mari: Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi...  s-adună – Siglă pentru ovarietate de bumbac.  8) Sultanul visează un copac, simbol al puterii otomane: Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână, / ...  ,  Asia Europa, Africa cu-a ei pustiuri  – Mircea: Eu nu... –aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti  – Redat!    9) Voievodul îşi exprimă puternica legătură cu ţara: Şi de-aceea, tot ce mişcă-n ţara asta: râul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iară...  duşman este – Înfuriat.   10) Nu uita că doamna are minte scurtă, ...  lungi(Scrisoarea V)  – Ce-mi pasă? (2 cuv.).  11) Acid ribonucleic (Chim.) –  Avertismentul lui Mircea cel Bătrân este rostit cu dârzenie şi fermitate: ...  vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste.   12) În partea a doua a poemului, Eminescu îşi exprimă revolta pamfletară împotriva demogagiei: N-avem oameni ce se luptă cu...  suliţi / În aplauzele grele a canaliei de uliţi.                             

Dicţionar:  CIOP, SIM, EDR, ITE, ICO, SGM, ARN.  

 Prof. Nicolae Vicolov 

 

Solutia careului - la Scrisoarea IV

ALTE CAREURI CU EMINESCU
Consultarea textului

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba, Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba, La pamânt dormea tinându-si capatâi mâna cea dreapta; Dara ochiu-nchis afara, înlauntru se desteapta. Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara Si s-apropie de dânsul preschimbata în fecioara. Înflorea cararea ca de pasul blândei primaveri; Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri; Codrii se înfioreaza de atâta frumusete, Apele-ncretesc în tremur straveziile lor fete, Pulbere de diamante cade fina ca o bura, Scânteind plutea prin aer si pe toate din natura Si prin mândra fermecare sun-o muzica de soapte, Iar pe ceruri se înalta curcubeele de noapte... Ea, sezând cu el alaturi, mâna fina i-o întinde, Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde: - Las' sa leg a mea viata de a ta... În bratu-mi vino, Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o... Scris în cartea vietii este si de veacuri si de stele Eu sa fiu a ta stapâna, tu stapân vietii mele. Si cum o privea sultanul, ea se-ntuneca... dispare; Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare, Care creste într-o clipa ca în veacuri, mereu creste, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste; Umbra lui cea uriasa orizontul îl cuprinde Si sub dânsul universul într-o umbra se întinde; Iar în patru parti a lumii vede siruri muntii mari, Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari; Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrâna - Umbra arborelui falnic peste toate e stapâna. Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri Si corabiile negre leganându-se pe râuri, Valurile verzi de grâie leganându-se pe lanuri, Marile tarmuitoare si cetati lânga limanuri, Toate se întind nainte-i... ca pe-un urias covor, Vede tara lânga tara si popor lânga popor - Ca prin neguri alburie se strevad si se prefac În întinsa-mparatie sub o umbra de copac. Vulturii porniti la ceruri pân' la ramuri nu ajung; Dar un vânt de biruinta se porneste îndelung Si loveste rânduri, rânduri în frunzisul sunator, Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori, Zgomotul crestea ca marea turburata si înalta, Urlete de batalie s-alungau dupaolalta, Însa frunzele-ascutite se îndoaie dupa vânt Si deasupra Romei noua se înclina la pamânt. Se cutremura sultanul... se desteapta... si pe cer Vede luna cum pluteste peste plaiul Eschiser. Si priveste trist la casa seihului Edebali; Dupa gratii de fereastra o copila el zari Ce-i zâmbeste, mladioasa ca o creanga de alun; E a seihului copila, e frumoasa Malcatun. Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet, Ca pe-o clipa se-naltase chiar în rai la Mohamet, Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste, Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste. Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste, An cu an împaratia tot mai larga se sporeste, Iara flamura cea verde se înalta an cu an, Neam cu neam urmându-i zborul si sultan dupa sultan. Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid... Pân-în Dunare ajunge furtunosul Baiazid... La un semn, un tarm de altul, legând vas de vas, se leaga Si în sunet de fanfare trece oastea lui întreaga; Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii Vin de-ntuneca pamântul la Rovine în câmpii; Raspândindu-se în roiuri, întind corturile mari... Numa-n zarea departata suna codrul de stejari. Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n vârf de bat. Baiazid, privind la dânsul, îl întreaba cu dispret: - Ce vrei tu? - Noi? Buna pace! Si de n-o fi cu banat, Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul împarat. La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort Un batrân atât de simplu, dupa vorba, dupa port. - Tu esti Mircea? - Da-mparate! - Am venit sa mi te-nchini, De nu, schimb a ta coroana într-o ramura de spini. - Orice gând ai, împarate, si oricum vei fi sosit, Cât suntem înca pe pace, eu îti zic: Bine-ai venit! Despre partea închinarii însa, Doamne, sa ne ierti; Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi, Ori vei vrea sa faci întoarsa de pe-acuma a ta cale, Sa ne dai un semn si noua de mila Mariei tale... De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris si pentru noi, Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi. - Cum? Când lumea mi-e deschisa, a privi gândesti ca pot Ca întreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot? O, tu nici visezi, batrâne, câti în cale mi s-au pus! Toata floarea cea vestita a întregului Apus, Tot ce sta în umbra crucii, împarati si regi s-aduna Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna. S-a-mbracat în zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care În turbarea-i furtunoasa a cuprins pamânt si mare. N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face, Si Apusul îsi împinse toate neamurile-ncoace; Pentru-a crucii biruinta se miscara râuri-râuri, Ori din codri rascolite, ori stârnite din pustiuri; Zguduind din pace-adânca ale lumii începuturi, Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se miscau îngrozitoare ca paduri de lanci si sabii, Tremura înspaimântata marea de-ale lor corabii!... La Nicopole vazut-ai câte tabere s-au strâns Ca sa steie înainte-mi ca si zidul neînvins. Când vazui a lor multime, câta frunza, câta iarba, Cu o ura ne'mpacata mi-am soptit atunci în barba, Am jurat ca peste dânsii sa trec falnic, fara pas, Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas... Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedec de-un mosneag? - De-un mosneag, da, împarate, caci mosneagul ce privesti Nu e om de rând, el este domnul T;arii Românesti. Eu nu ti-as dori vrodata sa ajungi sa ne cunosti, Nici ca Dunarea sa-nece spumegând a tale osti. Dupa vremuri multi venira, începând cu acel oaspe, Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu a lui Istaspe; Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod; Împarati pe care lumea nu putea sa-i mai încapa Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamânt si apa - Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimânt, Cum venira, se facura toti o apa s-un pamânt. Te falesti ca înainte-ti rasturnat-ai valvârtej Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji? Tu te lauzi ca Apusul înainte ti s-a pus?... Ce-i mâna pe ei în lupta, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau sa-i smulga de pe funtea ta de fier, A credintei biruinta cata orice cavaler. Eu? Îmi apar saracia si nevoile si neamul... Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este, Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste; N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

Si abia pleca batrânul... Ce mai freamat, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa; Calaretii umplu câmpul si roiesc dupa un semn Si în caii lor salbatici bat cu scarile de lemn, Pe copite iau în fuga fata negrului pamânt, Lanci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt, Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecându-l, vin sageti de pretutindeni, Vâjâind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie... Urla câmpul si de tropot si de strigat de bataie. În zadar striga-mparatul ca si leul în turbare, Umbra mortii se întinde tot mai mare si mai mare; În zadar flamura verde o ridica înspre oaste, Caci cuprinsa-i de pieire si în fata si în coaste, Caci se clatina rarite siruri lungi de batalie; Cad asabii ca si pâlcuri risipite pe câmpie, În genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna, Când sagetile în valuri, care suiera, se toarna Si, lovind în fata, -n spate, ca si crivatul si gerul, Pe pamânt lor li se pare ca se naruie tot cerul... Mircea însusi mâna-n lupta vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calca totul în picioare; Durduind soseau calarii ca un zid înalt de suliti, Printre cetele pagâne trec rupându-si large uliti; Risipite se-mprastie a dusmanilor siraguri, Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri, Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata - Peste-un ceas pagânatatea e ca pleava vânturata. Acea grindin-otelita înspre Dunare o mâna, Iar în urma lor se-ntinde falnic armia româna. Pe când oastea se aseaza, iata soarele apune, Voind crestetele nalte ale tarii sa-ncunune Cu un nimb de biruinta; fulger lung încremenit Margineste muntii negri în întregul asfintit, Pân' ce izvorasc din veacuri stele una câte una Si din neguri, dintre codri, tremurând s-arata luna: Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn. Lânga cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S-o trimita dragei sale, de la Arges mai departe: "De din vale de Rovine Graim, Doamna, catre Tine, Nu din gura, ci din carte, Ca ne esti asa departe. Te-am ruga, mari, ruga Sa-mi trimiti prin cineva Ce-i mai mândru-n valea Ta: Codrul cu poienele, Ochii cu sprâncenele; Ca si eu trimite-voi Ce-i mai mândru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul si cu ramurile, Coiful nalt cu penele, Ochii cu sprâncenele. Si sa stii ca-s sanatos, Ca, multamind lui Cristos, Te sarut, Doamna, frumos." . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii; Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii... În izvoadele batrâne pe eroi mai pot sa caut; Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut Poti sa-ntâmpini patriotii ce-au venit de-atunci încolo? Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti, Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset, Si cu voi drapându-si nula, va citeaza toti nerozii, Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii. Ramâneti în umbra sfânta, Basarabi si voi Musatini, Descalecatori de tara, datatori de legi si datini, Ce cu plugul si cu spada ati întins mosia voastra De la munte pân' la mare si la Dunarea albastra. Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer? N-o sa aflu într-ai nostri vre un falnic juvaer? Au la Sybaris nu suntem lânga capistea spoielii? Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii, N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti În aplauzele grele a canaliei de uliti, Panglicari în ale tarii, care joaca ca pe funii, Masti cu toate de renume din comedia minciunii? Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul, De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul? Nici visezi ca înainte-ti sta un stâlp de cafenele, Ce îsi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele. Vezi colo pe uriciunea fara suflet, fara cuget, Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget, Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri, La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri; Toti pe buze-având virtute, iar în ei moneda calpa, Chintesenta de mizerii de la crestet pâna-n talpa. Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca, Îsi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca... Dintr-acestia tara noastra îsi alege astazi solii! Oameni vrednici ca sa saza în zidirea sfintei Golii, În camesi cu mâneci lunge si pe capete scufie, Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte, Unde spumega desfrâul în miscari si în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane, sed pe locuri Si aplauda frenetic schime, cântece si jocuri... Si apoi în sfatul tarii se adun sa se admire Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire; Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian! Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi Sa ajung-a fi stapâna si pe tara si pe noi! Tot ce-n tarile vecine e smintit si stârpitura, Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natura, Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii, Toti se scursera aicea si formeaza patriotii, Încât fonfii si flecarii, gagautii si gusatii, Bâlbâiti cu gura strâmba sunt stapânii astei natii! Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni! I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni! Si aceasta ciuma-n lume si aceste creaturi Nici rusine n-au sa ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara, Îndraznesc ca sa rosteasca pân' si numele tau... tara! La Paris, în lupanare de cinismu si de lene, Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene, Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos... Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos? Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada, Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada, Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil, Drept stiint-având în minte vre un vals de Bal-Mabil, Iar în schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana... O, te-admir, progenitura de origine romana! Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece, Va mirati cum de minciuna astazi nu vi se mai trece? Când vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca Numai banul îl vâneaza si câstigul fara munca, Azi, când fraza lustruita nu ne poate însela, Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa? Prea v-ati atatat arama sfâsiind aceasta tara, Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara, Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei, Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei! Da, câstigul fara munca, iata singura pornire; Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire. Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici; Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici. Cum nu vii tu, T;epes doamne, ca punând mâna pe ei, Sa-i împarti în doua cete: în smintiti si în misei, Si în doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni, Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!

 

Scrisoarea III-a a fost publicata la 1 mai 1881 in revista “Convorbiri literare”, unde poetul a si debutat.

            Tema poemului este demascarea falsului patriotism al contemporanilor in contrast cu vitejia ostasilor romani trecuti.

            Poezia este structurata pe doua parti: prima parte reprezinta trecutul glorios al ostasilor romani in contrast cu falsul patriotism al contemporanilor. Partea a doua este o satira la adresa societatii burghezo-mosieresti si a lipsei de patriotism al contemporanilor.

            Partea I-a a poemului este structurata pe diferite momente: primele versuri amintesc si invoca istoria cresterii Imperiului Otoman sub forma unui vis, prin alegorie. Urmeaza apoi tablourile de natura, dupa care incepe descrierea luptei dintre oastea lui Baiazid si armata neinsemnata a lui Mircea cel Batran.

            Primele versuri din partea I reprezinta visul sultanului. Luna, preschimbata in fecioara este iubita sultanului din seara aceea. Acesta descrie frumusetea lunii in contrast cu intreaga natura. Cu ajutorul epitetelor se realizeaza portretul lunii preschimbata in fecioara odata cu descrierea noptii:

            “Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara

            Si s-apropie de dansul preschinbata in fecioara.

            Inflorea cararea ca de pasul blandei primaveri;

            Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri;

            Codrii se infioreaza de atata frumusete,

            Apele-ncretesc in tremur straveziilor lor fete”.

            In aceste ultime doua versuri, Eminescu foloseste personificarea ca mijoc artistic si o serie de metafore menite sa accentueze cadrul nocturn, selenar.

            Portretul lunii este un simbol al frumusetii creand un tablou de vraja cu ajutorul motivelor romantice. Acest tablou ne introduce in visul sultanului unde poetul foloseste acumularea de imagini vizuale si auditive care adancesc puterea de vraja si vis.

            “Ea, sezand cu el alaturi, mana fina i-o intinde,

            Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde”.

                        Dand glas puterii magice a visului, poetul se foloseste de aceasta imagine pentru a accentua dorinta de marire a sultanului, care, prin versul “Las’ sa leg a mea viata de a ta… In bratu-mi vino”, pune in evidenta dorinta de marire a sultanului. Tot din acest tablou face parte si visul sultanului pentru cucerirea lumii. Disparitia lumii tulbura imaginea si visul ia o alta directie: din inima sultanului creste halucinant un copac urias sub a carui umbra se intinde intregul univers. Copacul reprezinta simbolul formarii si maririi Imperiului Otoman. Prin intermediul imaginilor vizuale si auditive se releva cucerirea lumii. Sultanul viseaza la toate bogatiile lumii:

            “Iar in patru parti a lumii vede siruri muntii mari

            Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari;

            Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrana

            Umbra arborelui falnic peste toate e stapana”,

precum si cucerirea Romei:

            “Insa frunzele-ascutite se indoaie dupa vant

            Si deasupra Romei se inclina la pamant”.

            Aici are loc trezirea la realitate, visul sultanului luand proportiile unei mari dorinte ce, crede sultanul, este trimisa de la “Profet”, ca “Pe-o clipa se-naltase, chiar in rai la Mohamet”. Atunci el pricepe si intelege visul ca acesta trebuie sa devina o realitate, ca Imperiul Otoman este sortit unei cuceriri a lumii.

            Apoi ne apar imagini gradate, natura infiorandu-se de largirea Imperiului, de granitele sale care nu mai cunosc margini, sporind an de an.

            “An cu an imparatia tot mai larga se sporeste,

            Iara flamura cea verde se inalta an cu an,

            Neam cu neam urmandu-i zborul si sultan dupa sultan”.

            Urmeaza apoi enumeratia si epitetele care au rolul de a descrie fastul, frumusetea, maretia si puterea armatelor otomane care au ajuns la granitele tarii noastre cu ganduri de cucerire.

            “Vin de-ntuneca pamantul la Rovine in campii”.Metafora “intuneca pamantul” arata multimea armatei otomane.

            In timp ce armata otomana intra cu fast in tara noastra, este introdus aici un element al naturii care parca ameninta si pregateste razbunarea si lupta:

            “Numa-n zarea departata suna codrul de stejari”.

            Ocrotitoarea natura, totdeauna prietena romanului, vine si de aceasta data in ajutorul micii oaste conduse de marele domnitor Mircea cel Batran.

            Imaginile auditive ne introduc parca in aceasta atmosfera de miscare si forfota:

            “Suna codrul de stejari”.

            In al doilea tablou al primei parti se reproduce un scurt episod dramatic, in care elementul predominant este dialogul. Poetul introduce acum in jocul sau de idei figura unui domnitor exemplar – a lui Mircea cel Batran – intruchiparea conducatorului al carui unic tel este slujirea patriei. Mircea apare in dialogul lui cu Baiazid ca un geniu politic care face totul pentru a asigura libertatea si independenta poporului sau. Dialogul este prezentat gradat iar tabloul incepe cu dialogul dintre Mircea si Baiazid. Mircea este prezentat ca un domnitor simplu, venit din popor, dar cu multa demnitate. El nu se lasa infrant asa usor:

            “La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort

            Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port”.

            Apoi, este pus in evidenta dialogul dintre Mircea cel Batran si Baiazid:

- “Tu esti Mircea?

- Da-mparate!

- Am venit sa mi te-nchini,

De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini”.

Intalnirea dintre inteleptul domnitor roman si trufasul Baiazid, precum si episodul luptei de la Rovine evidentiaza insusirile alese ale stramosilor nostri.

Versurile ofera elemente semnificative ale istoriei poporului roman din care intelegem cu emotie ca “iubirea de mosie e un zid” (adica de tara), iar fortele naturii (raul, ramul) reprezinta un sprijin de nadejde al acestuia in fata dusmanilor. Mircea cel Batran vorbeste cu hotarare in numele tuturor romanilor, oameni insufletiti de vointa de libertate, de sentimentul celei mai sfinte datorii: apararea tarii.

In acest poem se remarca ospitalitatea si spiritul pasnic al lui Mircea, vorbirea lui ceremonioasa, in stil popular. Baiazid raspunde cu o trufie nemasurata.

Accentuarea spaimei ingrozitoare, inspaimantatoare se face cu ajutorul repeziciunii de descriere si insiruirii de verbe. Baiazid isi concluzioneaza

biruintele si puterea prin exemplul de la Nicopole:

“La Nicopole vazut-ai cate tabere s-au strans

Ca sa steie inainte-mi ca si zidul neinvins”.

Raspunsul lui Mircea se caracterizeaza prin vorbire plina de demnitate, solemnitatea vorbirii, gradarea discursului. Puterea sa nu consta in numarul de osteni ci in dragostea lor de patrie.

In urmatorul tablou al acestei parti se releva confirmarea celor spuse de cei doi conducatori.

Dupa aceasta autorul descrie lupta de la Rovine, aceasta constituind un alt tablou dominat de descriere. Armatele sunt numeroase iar pentru relevarea acestei multimi poetul foloseste cuvinte regionale moldovenesti ca: implu, roiesc.

Voievodul Mircea este in fruntea luptei, conduce armatele sale care se napustesc asupra dusmanului. Turcii loviti din plin, se retrag, iar imparatul urla de durere: “In zadar striga-mparatul ca si leul in turbare; Umbra mortii se intinde tot mai mare, si mai mare”.

Lupta se vede ca o “vijelie-ngrozitoare /Care vine, vine, vine, calca totul in picioare”. Sosirea calaretilor accentueaza dramatismul, inclestarea, inversunarea si dinamismul luptei.

Repetitia“vine, vine, vine” arata forta cu care lupta romanii si iscusinta lor, lupta vijelioasa pentru dreptate si libertate.

In partea a II-a poetul reda falsul patriotism si demagogia contemporanilor in contrast cu faptele de vitejie ale ostasilor trecuti.

“De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii

Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii…”

Autorul ridica in slavi vitejia ostasilor romani de alta data, curajul cu care s-au luptat si chiar frumusetea lor comparata cu Apollo, zeul frumusetii si al curajului:

“Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut

Poti sa-ntampini patriotii ce-au venit de-atunci incolo?

Inaintea acestora, tu ascunde-te Apollo!

Eminescu critica in continuare pe falsii patrioti, pe falsii scriitori care adumbresc in mod voit gloria trecutului si a oamenilor sai.

“O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,

Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset,

Si cu voi drapandu-si nula, va citeaza toti nerozii,

Mestecand veacul de aur in noroiul greu al prozii”.

Eminescu condamna pe toti acei care profita de trecutul glorios, de faptele glorioase ale ostasilor romani din trecut, pentru a se acoperi ei insisi de glorie. Se evoca, mai departe, figurile marilor domnitori Mircea cel Batran, descendent din familia Basarabilor si al lui Stefan cel Mare, descendent si el din marea familie a Musatinilor:

“Ramaneti in umbra sfanta, Basarabi si voi Musatini”,

Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,

Ce cu plugul si cu spada ati intins mosia voastra

De la munte pan la maresi la Dunarea albastra”.

aducand un elogiu celor doi mari conducatori.

            In acest poem, capitala este comparata cu orasul Sybaris vestit prin desfaul sau. Prin aceasta se releva falsul patriotism al demagogilor:

            “Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?

            N-o sa aflu intre-ai nostri vre un falnic juvaer?

            Au la Sybarisnu suntem langa capistea spoielii?

            Nu se nasc glorii pe strada si la usacafenelii?

            Eminescu demasca falsul patriotism al compatriotilor si ii ironizeaza:

            “Panglicari in ale tarii, care joaca ca pe funii,

            Masti cu toate de renume din comedia minciunii?”

            Uriciunea si toate rautatile lumii sunt personificate, ele reprezentand pe marii burghezi, pe marii patrioti ai vremii. Poetul face un portret schematic al liberalului si apoi al renumitului avocat al vremii care este demascat si acuzat in poezie –Pantazie Ghica.

            “Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,

            La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri….

            Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recucnoasca,

            Isi arunca pocitura, bulbucatii ochi de broasca…”

            Pentru Eminescu adevaratii eroi ai romanilor sunt ctitorii si nu politicienii vremii sale.

            Uriciunea morala si sufleteasca a falsilor patrioti se vede si din versurile care urmeaza, demascand liberalii si conservatorii, Eminescu isi exprima dispretul pentru acestia:

            “Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,

            Unde spumega desfraul in miscari si in cuvinte,

            Cu evlavie de vulpe, ca in strane, sed pe locuri

            Si aplauda frenetic schime, cantece si jocuri….

            Si apoi in sfatul tarii se adun sa se admire”.

            Urmeaza un portret al demagogilor liberali straini cu totul de tara noastra, de interesele sale, ajunsi la putere cu ajutorul multor viclesuguri si vorbe goale:

            “Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire;

            Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

            Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian”.

            In continuare, poetul isi exprima dispretul fata de politicienii vremii si arata ca nu le poate spune nimeni, oameni.

            “Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!

            I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!”…

            In final, poetul il invoca pe Vlad Tepes, cunoscut in istorie prin masurile sale radicale, cerandu-i sa vina sa rezolve dintr-o singura miscare viciul, degradarea si nerozia ridicate la nivelul unui principiu conducator:

            “Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punand mana pe ei ,

            Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei,

            Si in doua temniti large cu de-a sila sa-iaduni

            Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!”.

            Aceasta a II-a parte a Scrisorii contine, la un nivel artistic desavarsit, ideile sociale si politice ale lui Eminescu, credinta lui ca patria este o realitate istorica pentru mentinerea si inaltarea careia poporul a facut eforturi de milenii, luptand si sacrificandu-se pentru libertate si independenta.

 

   
Solutia careului: Scrisoarea II 

1  I	2 N	3  T	4  R	5  E	6  B	7  A	8  R	9   I		11   S	12  D
2  M	A	R	E		A	S	C	U	L	T	A
3  P	I	E	R	D	U	T	A		I	E	S
4  A	N	I		A	T	A		O	R	A	C
5  C	T		I	M	I		O	P	E	R	A
	E	S	T	E		A	H	E		P	L
7  M		I	I		G	L	O	R	I	A
8  O	A	M	E	N	I	I		E	M		I
9   A	N	T		D	E	N	A	T	U	R	A
10   R	U	I	N	E		A	L	A		A	M
11   T	A	R	A		O	R	E		S	U	B
12   E	L	E		A	D	E	S	E	O	R	I