"SCRISOAREA I", în cuvinte încrucișate

   La început, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...

 ORIZONTAL : 1) Formă fundamentală de existenţă a universului, ca motiv romantic al poemului, apărut în „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881 – Cele 165 de rânduri ale Scrisorii, cu o expresie poetică de înaltă ţinută artistică.  2) Luna este omniprezentă în creaţia eminesciană: Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; / ...  li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate  – Negaţie (lat.).  3) Localitate în S.U.A. (West Virginia)  –  Octavian August – La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie..., fie puternici, fie genii ori neghiobi!.   4) Alexandru George – Vorbe goale, cam asta ar însemna cuvintele de „omagiere”, rostite la moartea unui om de geniu, după cum sugerează şi versurile pline de sarcasm: Şi deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine... , lustruindu-se pe el (fig.) – Ion Minulescu.  5)  Punct până la care pot ajunge posibilităţile celor pe care autorul îi numeşte muşti de o zi, adică a oamenilor (fig.) – Ah! ea spuse adevărul; /Eu am..., n'am zis nimica (Floare albastră).   6) Cităm din secvenţa în care poetul îşi exersează inciziile sale sarcastice în incompetenţă, nepăsare, comoditate şi rea-voinţă ce ignoră adevăratele creaşii: Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă, / În vreo... prizărită sub o pagină neroadă  –  Primele vocale – Tudor Arghezi.   7) Pedantism şi laudă interesată, pe care Eminescu le satirizează evocând falsa solemnitate a funeraliilor (fam)  –  Asociaţia Junimea – Potriverea sunetelor de la sfârşitul versurilor, realizată în Scrisoarea I, două câte două succesiv (pl.).  8) Aflăm despre cugetător, eroul poemului, următoarele: Uscăţiv aşa cum este gârbovit şi de nimic. / Universul fără margini e în degetul lui mic, / Căci sub frunte-i viitorul şi...  se încheagă.   9) Rupt în mijloc! – Cosmogonia este tema preferată a autorului: De ... negura eternă se desface în fâşii – De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar...  mai nenorociţi. 10) Autorul se întreabă dacă posteritatea va aprecia adevărata operă la justa ei valoare: O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? / ...  vrun cu ochii cei verzui, peste un veac – Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îl vor atrage decât tot ce ai...   11) Cerbul zăpezilor – Lumea cu defectele şi imperfecţiunile ei, biciuită de poet – Marile săli din universităţi. 12) Din poezia Ce e amorul?: Şi pieptul tău se bate,/ Şi totu -... de-un cuvânt  – Depozit de roci.
 

	1	2	3	4	5	6	7	8	9	10	11	12
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12

VERTICAL: 1) Eminescu abordează cosmogonia sub forma unui tratat etic de o sinteză uimitoare: Dar deodat-un punct se mişcă...  cel întâi şi singur, iată-l / Cum din chaos face mumă, iară el devine...  –  Privitor la enigma vieţii: De... tuturora se ridică cine poate.   2) Autorul îşi exprimă compasiunea faţă de dascăl: O, sărmane! Ţii tu minte câte-n lume-ai auzit, Ce-ţi trecu pe de dinainte, câte singur ai vorbit? / Prea puţin. De ici de colo de... -  o fâşie – Eminescu, autor al poemului din titlul nostru în care cugetarea filosofică fuzionează cu arta poetică de o deosebită sensibilitate.  3) Procedeu, ca de exemplu, cel de concretizare a ideilor abstracte apelând la lumea imediată, accesibilă cititorului comun  –  Elasticitatea gândirii poetice eminesciene e uluitoare ân măiestria de a surprinde Universul: Timpul...  ţi-ntinde trupul şi devine vecinicie – Soţia lui Manole.  4) Pelaghia Roşiu  – Personalitate din domeniul literelor, precum cugetătorul, eroul poemului din titlul nostru.   5) Referitor la omul de geniu, autorul îşi exprimă următoarea dorinţă: Fericească-l scriitorii, ... lumea recunoască-l   – Revenim la versul: De-atunci negura... se desface în fâşii (masc.).  6)  Formă superioară de mişcare a materiei, despre care poetul scrie că precum pulberea se joacă în imperiul unei raze  – Din Scrisoarea III: Despre parte închinării însă, doamne, să ne ierţi; Dar...  vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi  –  Luna, exponenta sublimului (laitmotivul operei), îşi revarsă liniştit-a ei splendoare, căci în propria-ne lume...  deschide poarta-ntrării.  7) Ecaterina Teodoroiu – Prin interogaţia retorică, autorul visează modul cum posteritatea va recunoaşte strădaniile omului de geniu: Neputând să te... , crezi c-or vrea să te admire.  8) Haosul se transformă în sistem: De atunci...  lumea, luna, soare şi stihii  – Acid tricloracetic.    9) Liceului Teologic Adventist – Căzut în paragină.   10) Cităm secvenţa în care eroul cugetă asupra destinului lumii terestre: De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi, / Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi. / Unul e în toţi, tot astfel precum...  e în toate  – Mod particular al poemului de a dispune de posibilităţile limbii române, prin utilizarea tuturor funcţiunilor limbii, a întregii ei fiziologii, a tuturor formelor flexiunii şi derivării ei  – Sever.  11) Nuanţând motivul lunii, ca astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor, poetul introduce ideea schopenhaueriană privind identitatea oamenilor în faţa morţii: Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; / La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind... , / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi  – Alexandru Macedonski –  Călin (...din poveste)(sing.).   12) Destinul neînduplecat anulează toate frământările voinţelor mărunte: Pe când alţii stând în umbră şi cu...  smerită / Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită - / Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?  – Figură de stil utilizată în sintagmele: gene ostenite, timpul mort, savante adunări ş.a.

Dicţionar:  NON, TAD,  TCA.   

 

Prof. Nicolae Vicolov 

 

Solutia careului se gaseste la Scrisoarea II

   
ALTE CAREURI CU EMINESCU

Consultarea textului

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare, Caci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate De dureri, pe care însa le simtim ca-n vis pe toate. Luna tu, stapân-a marii, pe a lumii bolta luneci Si gândirilor dând viata, suferintele întuneci; Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioara, Si câti codri-ascund în umbra stralucire de izvoara! Peste câte mii de valuri stapânirea ta strabate, Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate! Câte tarmuri înflorite, ce palate si cetati, Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati! Si în câte mii de case lin patruns-ai prin feresti, Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti! Vezi pe-un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sarac... Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii, Deopotriva-i stapâneste raza ta si geniul mortii; La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par, Altul cauta în lume si în vreme adevar, De pe galbenele file el aduna mii de coji, A lor nume trecatoare le însamna pe raboj; Iara altu-mparte lumea de pe scândura tarabii, Socotind cât aur marea poarta-n negrele-i corabii. Iar colo batrânul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate, Într-un calcul fara capat tot socoate si socoate Si de frig la piept si-ncheie tremurând halatul vechi, Îsi înfunda gâtu-n guler si bumbacul în urechi; Uscativ asa cum este, gârbovit si de nimic, Universul fara margini e în degetul lui mic, Caci sub fruntea-i viitorul si trecutul se încheaga, Noaptea-adânc-a veciniciei el în siruri o dezleaga; Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umar Asa el sprijina lumea si vecia într-un numar. Pe când luna straluceste peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipa-l poarta gândul îndarat cu mii de veacuri, La-nceput, pe când fiinta nu era, nici nefiinta, Pe când totul era lipsa de viata si vointa, Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns... Când patruns de sine însusi odihnea cel nepatruns. Fu prapastie? genune? Fu noian întins de apa? N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa, Caci era un întuneric ca o mare far-o raza, Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza. Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface, Si în sine împacata stapânea eterna pace!... Dar deodat-un punct se misca... cel întâi si singur. Iata-l Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal!... Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii, E stapânul fara margini peste marginile lumii... De-atunci negura eterna se desface în fasii, De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii... De atunci si pâna astazi colonii de lumi pierdute Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute Si în roiuri luminoase izvorând din infinit, Sunt atrase în viata de un dor nemarginit. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pamântul nostru musunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, osteni si învatati Ne succedem generatii si ne credem minunati; Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul, În acea nemarginire ne-nvârtim uitând cu totul Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata, Ca-ndaratu-i si-nainte-i întuneric se arata. Precum pulberea se joaca în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza înceteaza, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adânca, Avem clipa, avem raza, care tot mai tine înca... Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n întuneric, Caci e vis al nefiintei universul cel himeric... În prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte, Ci-ntr-o clipa gându-l duce mii de veacuri înainte; Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros Cum se-nchide ca o rana printre nori întunecosi, Cum planetii toti îngheata si s-azvârl rebeli în spat' Ei, din frânele luminii si ai soarelui scapati; Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit; Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie, Caci nimic nu se întâmpla în întinderea pustie, Si în noaptea nefiintii totul cade, totul tace, Caci în sine împacata reîncep-eterna pace...                  Solutia careului: Sarmanul Dionis 1  R 2 E 3  L 4  A 5  T 6  I 7  V 8  I 9  T 10  A 11  T 12  E 2  E   V   A   D   A       S   P   A   T   I   U 3  D   E       E   R   A       A   R   I   N     4  U   N   I   V   E   R   S       A   T   E   U 5  C   I   T   A       T   E   L       U   R   A 6  E   M       R   A   I       S   A   D   I     7     E   L       I   S   P   I   T   I       I 8  M   N       U   I   T   A       U   N   I   C 9  A   T   O   M       I   C   S       E   N   O 10  R       I   B   R     T   U   B       G   A 11   I   N   E   R   T   I       R   U   B   E   N 12  A   G   R   A   R       V   E   N   E   R   A

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Începând la talpa însasi a multimii omenesti Si suind în susul scarii pân' la fruntile craiesti, De a vietii lor enigma îi vedem pe toti munciti, Far-a sti sa spunem care ar fi mai nenorociti... Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate, De asupra tuturora se ridica cine poate, Pe când altii stând în umbra si cu inima smerita Nestiuti se pierd în taina ca si spuma nezarita - Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?... Ca si vântu-n valuri trece peste traiul omenesc. Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l... Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batrânul dascal? Nemurire, se va zice. Este drept ca viata-ntreaga, Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leaga. "De-oi muri - îsi zice-n sine - al meu nume o sa-l poarte Secolii din gura-n gura si l-or duce mai departe, De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri Si-or gasi, cu al meu nume, adapost a mele scrieri!" O, sarmane! tii tu minte câte-n lume-ai auzit, Ce-ti trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fasie, Vre o umbra de gândire, ori un petec de hârtie; Si când propria ta viata singur n-o stii pe de rost, O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost? Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac, Aticismul limbii tale o sa-l puna la cântari, Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari Si te-o strânge-n doua siruri, asezându-te la coada, În vro nota prizarita sub o pagina neroada. Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami... orice-ai spune, Peste toate o lopata de tarâna se depune. Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri... Or sa vie pe-a ta urma în convoi de-nmormântare, Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare... Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slavindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta. Ba sa vezi... posteritatea este înca si mai dreapta. Neputând sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire? Ei vor aplauda desigur biografia subtire Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sunt si dânsii... Magulit e fiecare Ca n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostatecele nari Si le umfla orisicine în savante adunari Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte. Astfel încaput pe mâna a oricarui, te va drege, Rele-or zice ca sunt toate câte nu vor întelege... Dar afara de acestea, vor cata vietii tale Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale - Astea toate te apropie de dânsii... Nu lumina Ce în lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina, Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt Într-un mod fatal legate de o mâna de pamânt; Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Între ziduri, printre arbori ce se scutura de floare, Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare! Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amortita li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate, Caci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrarii Si ridica mii de umbre dupa stinsul lumânarii... Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioara, Si câti codri-ascund în umbra stralucire de izvoara! Peste câte mii de valuri stapânirea ta strabate, Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate, Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii Deopotriva-i stapâneste raza ta si geniul mortii!

   

'Scrisoarea I' este o creatie de factura filozofica, aparuta in perioada maturitatii artistice a poetului, si facand parte din seria celor cinci scrisori. Lucrarea, romantica, abordeaza conditia geniului in raport cu posteritatea si cu societatea omeneasca, surprinzand, in tablouri grandioase, geneza si stingerea universului.

Poezia este, in acelasi timp, o meditatie filozofica despre spatiu si timp, despre existenta, pe tema 'fortuna labilis', dar si o satira cu accente elegiace, referitoare la soarta

geniului pe pamant si in eternitate.

Compozitional, 'Scrisoarea I' este alcatuita din cinci tablouri construite cu grija evidenta de armonie structurala si simetrie. In cadrul nocturn din prima secventa astrul tutelar, stapan al universului, este martor al timpului universal si al timpului individual ('(luna) din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate'; 'ceasornicul urmeaza lunga timpului carare'). In acest tablou larg dimensionat, in care metaforele-simbol sugereaza spatii infinite, se insinueaza treptat meditatia poetului despre curgerea ireversibila a timpului. Imaginile sunt percepute vizual, dar cu o extraordinara forta dinamica, sugerata de verbe: 'varsa', 'scoate', 'luneci', 'scanteiaza', 'strabate' etc dar mai ales de substantive si adjective ca: 'vapaie', 'mare', 'izvoara'.

Astrul selenar este prezent si in continuare, dominand atat faptele meschine, cat si cele nobile. Acest fragment devine fascinant prin multitudinea ideilor, sugestiilor si motivelor. Omul, aflat aici in mai multe ipostaze, are menirea de a introduce motivul identitatii fiintelor in fata mortii. Sustinand aceasta idee, de origine schopenhaueriana, poetul afirma: 'Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii'. Prin antiteza, apare imaginea geniului: 'Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic / Universul fara margini e in degetul lui mic'.

Urmeaza cea de-a treia parte in care cosmogonia se desfasoara sub semnul simetriei, al echilibrului, de la imaginea de ansamblu a increatului, pana la creatia universala unde se gaseste si lumea noastra: 'Musti de-o zi pe-o lume mica de semasura cu cotul'. Urmarind sintagmele ce exprima notiunea de timp, de la locutiunile adverbiale cu care se deschide cosmogonia ('pe cand', 'intr-o clipa', 'la-nceput'), trecand prin altele ca 'de atunci' (repetata consecutiv), putem observa expresiile simbolizand timpul trecut. Suspendat o clipa 'in prezent', cand 'cugetatorul, nu-si opreste a sa minte' viitorul devine obiectul meditatiei: 'Ci-ntr-o clipa gandu-l duce mii de veacuri inainte'.

Prin metafore revelatorii este sugerat tabloul grandios al apocalipsei universului: 'Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie'. Desi de apartenenta fizica, spatiul stingerii cosmice este de fapt un orizont al emotiei intelectuale, fiind convertit in spatiu psihic.

Cea de-a patra secventa este consacrata pozitiei vitrege a geniului in lumea semenilor sai, in societatea in care este dispretuit si neinteles. Satira sociala este convertita in meditatie, iar conceptele filozofice, cad ca niste sentinte rostite cu indignare si adanca amaraciune. Meditatia sociala se deschide cu

revenirea la ideea filozofica despre identitatea oamenilor cu ei insisi, a individului cu intregul: 'Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate / Deasupra tuturora se ridica cine poate'. Se pune intrebarea daca omul de geniu , poate spera la nemurire, prin opera sa. Gloria si eternitatea sunt insa doar iluzii 'Si cand propria ta viata singur n-o sti pe de rost / O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost ?' Ipocrizia si lauda interesata a contemporanilor, nepasarea si incompetenta lor, reaua credinta, comoditatea si ignorarea valorii sunt atacate cu ironie si sarcasm in tabloul ce insceneaza funerariile poetului: 'Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare / Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare / Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slavindu-te pe tine lustruindu-se pe el.'

In viziunea schopenhaueriana, poetul conchide asupra zadarniciei efortului spiritual: 'Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami orice-ai spune / Peste toate o lopata de tarana se depune.'

In partea a V-a, care da impresia unui epilog, se revine la motivele initiale, desprinzandu-se concluzia ca sub lumina lunii se desfasoara frumusetile eterneale naturii si spectacolul lumii umane. In acest limbaj metaforic si in acelasi stil gnomic cade sentinta din finalul poeziei, se condenseaza ideea filozofica a identitatii a tuturor oamenilor cu ei insisi, si a tuturora in perspectiva mortii: 'Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii' Aceasta confesiune sfasietoare dezvaluie drama creatorului de adevar si frumusete poetica.